A fi sau a nu fi politician

Mircea a scris alaltaieri ca se vede cu ochiul liber ca nu sunt politician si a adaugat “cine stie asta poate fi un atu sau o piatra de moara. Electoratul va decide!” Imi dau seama ca se vede ca nu sunt politician. De fiecare data cand mi se pune o intrebare tendinta mea fireasca si imediata este sa dau un raspuns cu maximum de sinceritate. Au existat vreo doua momente cand m-am gandit ca ar trebui sa urmez litera manualelor si sa evit raspunsul. Un fel de… cineva ma intreba despre mere si eu raspund despre trenurile care nu intarzie in Japonia. Dar m-am simtit foarte inconfortabil si-am decis ca nu vreau sa renunt la felul meu de a fi si ca pot raspunde la orice intrebare. iar atunci cand nu am dorit sa raspund pentru ca vroiam sa pastrez atentia pe un anume subiect le-am spus ziaristilor in mod franc de ce nu doresc sa raspund. Au inteles si n-au mai insistat. Probabil ca nu acesta e modul cel mai indicat de a fi politician, sunt constienta ca exista niste reguli care trebuie urmate daca vrei sa faci politica in mod profesionist, si cred ca e firesc sa nu ma trezesc eu ca vreau sa inventez altceva. In acelasi timp eu am nevoie sa ma simt OK cu mine insami. Stii de ce, Mircea? Pentru ca altfel risc sa-mi pierd respectul fata de mine si-atunci n-ar mai fi nimic de facut, ca sa nu mai spun ca nici nu m-as mai putea gandi sa obtin increderea altora. Dar ai dreptate sa intrebi daca asta e un atu sau dimpotriva. Nu stiu si nu cred ca voi avea un raspuns prea repede. Pentru ca la aceste alegeri, teoretic, nu am cum sa nu fiu aleasa – e o lista iar eu ocup pozitia intai. Cred ca va trebui sa treaca ceva mai multa vreme ca sa imi dau seama daca lumea politica e lumea mea, sau daca electoratul considera ca lumea politica e si a mea (sau ca eu ii pot apartine si face fata).