Nici un raspuns, doar intrebari

Cred ca deja as dori sa incerc sa fac niste comentarii aici, ca un post, decat sa raspund in sectiunea comentariilor unde dl Mangu si dna Otvos au foarte frumoase interventii, pentru care le multumesc. . Intr-un anume fel, imi vine sa spun, domnule Mangu, ca “m-ati prins”! In sensul in care am fost neatenta cu ceea ce poate fi perceput a reprezenta acest blog. Il administrez singura in sensul in care eu personal citesc si raspund, dar habar n-am cum sa fac unele schimbari in el. Abia de vreo doua zile tot butonand am descoperit cum sa fac sa pun acest post-uri in sectiunea “diverse” pentru ca ele apareau in cea cu campania. Adevarul este ca ideea blogului a apartinut unei colege de la Fundatia Soros care m-a si ajutat, in sensul in care l-a realizat propriu zis, sigur, consultandu-ma de fiecare data. Eu personal admit ca nu ma pricep (desi banui ca nu ar fi greu sa invat – nu stiu de ce ma incapatanez sa n-o fac). Dar admit ca am neglijat felul in care structura lui poate influenta perceptia cu privire la ceea ce doresc sa transmit. Pe de alta parte, imi aduc aminte de discutia initiala cu Mirela (ea e cea care m-a ajutat si continua sa ma ajute) atunci cand am intrebat-o despre ce anume as putea sa scriu pe blog. Raspunsul ei a fost ca blogul e ca un jurnal. Hmmmm… nu prea. Adica una e sa ai un blog anonim sau chiar cu numele in clar si sa ataci orice tema doresti si alta e sa faci un blog pe care sa ti-l asumi “de viitor europarlamentar” sau, acum “de parlamentar”. Nu mai seamana de loc cu ideea pe care o am eu despre un jurnal. Pentru ca in jurnal esti sincer cu tine 100%. As fi ipocrita daca n-as recunoaste ca in posturile de pe acest blog eu ma cenzurez. Mult. Mai ales in privinta subiectelor. Pentru ca e “blog de europarlamentar”. Si nu toate temele pe care as dori sa le aduc in discutie tin de asta. Altfel, as spune ca evenimentul care acum ma macina destul de tare e ca mi-a murit bateria la masina! Si ca probleme din astea casnice devin dificil de rezolvat cand esti plecat din tara 4 zile din cele 5-6 lucratoare. Dar nici nu m-a obligat nimeni sa o fac asa ca trebuie sa accept si micile neplaceri care vin cu acesta schimbare. Dar nu cred ca asta ii intereseaza pe cei care viziteaza acest blog. Si totusi…. chiar daca nu intentionam sa circul cu masina zilele astea in nebunia din oras si chiar daca suna curios, pentru mine masina reprezinta posibilitatea unei evadari. Nu trebuie neaparat sa o folosesc, dar imi place sa stiu ca e acolo, la indemana. Sentimentul acesta l-am avut prima data in perioada in care lucram la Cotroceni si cand constrangerea de a ma deplasa cu masina oficiala si SPP imi parea ingrozitoare. Eu sunt o persoana pentru care LIBERTATEA se scrie cu majuscule iar constrangerile, inclusiv cele mascate in formule de tipul “ajutor, “privilegiu”, “in folosul”, imi sunt de nesuportat. Si, evident, mai sunt si alte subiecte despre care nu scriu desi am pareri si chiar foarte puternice. Din varii motive. Deci ma autocenzurez si-mi restrictionez mult libertatea pe acest blog.

Nu acelasi lucru se intampla cu fomulele in care scriu, inclusiv cu ezitarile din unele formule de adresare. Imi aduc aminte perfect momentul in care am folosit fomula “voastre” . Si am facut-o pentru ca desi folosesc mult “dumneavoastra” uneori mi se pare ca pune o distanta prea mare intre interlocutori. Sa ma explic. La inceputul anului ‘90 am avut primele intalniri si discutii cu cea care a jucat un rol urias in faptul ca am abandonat activitatea de avocat pledant si m-am indreptat catre zona ONGurilor. Debbie Harding lucra atunci la German Marshall Fund (in D.C.) si venise in Romaia tocmai pentru a vedea in ce masura organizatiile de drepturile omului erau in stare sa castige increderea unor finantatori si sa faca treaba de-adevaratelea. De-atunci, intamplarea a facut ca ne-am revazut in diferite ipostaze inclusiv in reteaua fundatiilor Soros pina anul trecut. Dar in timpul primelor noastre intalniri, fireste, eu ii vorbeam cu Mrs Harding. Geaba tot incerca ea cu Debbie. I-am explicat o data, de doua ori, de mai multe, cum e la noi cu formulele de adresare. Cum am fost eu crescuta, etc etc. Dupa vreun an de zile de colaborare, am trecut la Debbie. Pentru ca intre timp calatorisem mult in multe locuri, ma intalnisem cu foarte multi noi colegi si e tare neplacut cand toata lumea foloseste prenumele sa faci nota discordanta si sa te adresezi cu formulele obisnuite acasa. Ulterior am lucrat cu George Soros. Si mi s-a parut firesc sa ma adresez cu “George” si nu “mister Soros”. Pentru ca si el mi se adresa, firesc, cu Renate. Iar daca ar fi fost vorba de limba romana sigur i-as fi vorbit cu “tu”. Si va asigur ca am mult respect pentru Soros. Sigur insa, e o chestiune si de limba. De cultura acelei limbi. De exemplu acum cand vorbesc in francez, si vorbesc aproape numai in franceza, atat la Bruxelles cat si la Strasbourg, in discutii private imi face placere sa folosesc formula “vous” desi ma adresez persoanelor pe numele mic. La noi e ceva mai complicat. Am predat 8 ani in mediul universitar, de la anul I la master. Intotdeauna am folosit formula “dumneavoastra”. Si m-a deranjat intotdeauna cand colegi profesori/profesoare tutuiau studentii/ studentele. Mi se parea ca pana la a le cere sa aduca o cafea nu mai era decat un pas. Dar ulterior, cu unii din acei studenti – si fete si baieti – am lucrat in diferite organizatii. Acolo cu ei si cu oricare din colegi relatia clara – eu le solicitam sa-mi spuna Renate, iar eu, la randul meu le spuneam pe nume. Nu intotdeauna am reusit sa-i conving. Au fost unii cu 30 de ani mai tineri ca mine care au trecut fara probleme la aceasta forma de adresare in vreme ce altii au spus ca pur si simplui nu pot. Nimeni nu s-a suparat, am lucrat foarte frumos impreuna pentru ca si unii si altii stiam ca respectul reciproc (chiar afectiunea, in unele situatii) era mai mult decat doar formula de adresare. De exemplu, pe Mirela n-am putut sa o conving sa treaca de “dna Weber”. Sper sa o faca la un moment dat. O sa vina de la sine.

Bun, o sa spuneti, dar aici nu e vorba de relatiile personale ci de una generica om politic-alegator. Asa e. De aceea v-am si dat exemplul cu studentii. Desi nici acela nu cel mai potrivit pentru ca si acolo ne priveam in ochi, deci ne cunoastem in mod direct – si cu toate astea eu am considerat ca a ma adresa cu formula domnisoara… sau domnul…e mai potrivita pentru ca exprima respectul meu ab initio fata de cei pe care ii aveam in fata. In politica e altfel, admit. Si desi stiu ca poti minti si cand te adresezi interlocutorilor cu “dumneavoastra” asa e firesc sa o faci. Asta si pentru ca formula “tu” are, in limba romana, nu conotatia de egal ci mai degraba de “patronizing”. Iar cea mai mitocaneasca, in public, mi se pare “mata” sau “dumneata”. Pentru ca cel care o foloseste in public stie ca trebuie sa spuna dumneavoastra dar refuza. Si-atunci iese aceasta oribilitate in discursul public. Dar nu acelasi lucru e in viata privata. Eu ii vorbesc mamei mele cu “mata” si in acele momente formula mi se pare chiar calda. Sigur, mama o resimte la fel. Pentru ca “dumneavoastra” ar fi ingrozitor de rece si distant in relatia cu mama, iar “tu” nu stiu de ce nu merge intotdeauna. Dar marturisesc ca mi s-ar parea mai mult decat ciudat sa o aud din gura fetei mele catre mine. Chiar m-ar deranja. Totusi, e si o chestiune de generatie. Nu neaparat de felul in care am fost crescuti, ci de cuvintele cu care am crescut. Iar limba e si ea un organism viu. Dar chiar si formula “dumneata” intr-un alt context are ceva dulce. Va ma aduceti aminte de melodia “Trurli”? Si “eticheta” in sensul de comportament public se schimba. Zilele trecute rasfoiam intr-o librarie o carte despre cum sa se comporte o femeie ca sa fie “o doamna” in societate. La un moment dat am ajuns la un sfat care zicea ca niciodata la masa o doamna nu trebuie sa intervina in discutii pe teme politice. Si cartea era de prin 2005!!! Si cand ma gandesc cate mese de lucru am avut pe teme politice de la 8 dimineata la 12 noaptea! Nici o sansa sa mai fiu o doamna!!!

Ar trebui sa schimbam ceva, totusi? Am putea face cumva sa nu ne mai simtim ata de mult ca doua tabere? Oamenii politici si electoratul? O, daca acesta ar putea fi un adevarat jurnal… Ma gandesc ca poate ar trebui sa mai fac un blog care sa fie doar Renate Weber. Fara restrictii. Dar mi-e ca deja nu se mai poate, nu-i asa? Pentru ca o data asumat un statut public (politic sau altfel) trebuie sa-i respecti regulile.