Suntem masochisti?

De cand imi petrec mai bine de jumatate de saptamana la Bruxelles sau Strasbourg mi-am facut un obicei din a ma uita la tv (dimineata/seara tarziu) pe posturile franceze TF1, France 2. Zilele trecute era prezentat un caz in care intr-un orasel din Franta un copilas de doi ani fusese muscat mortal de cainele familiei. Mama care era alaturi de el nu a mai putut face nimic. Cainele era un rotweiler inregistrat conform legii si pana atunci nu daduse semne de agresivitate. Stirile si discutiile au fost calme echilibrate. Mi-am adus aminte ca in ocazii similare la noi discutiile au fost extrem de violente, a curs singe prin ziare si pe ecrane. Ne-am prezentat atunci (si jurnalisti si cititori sau spectatori) ca o natie de oameni fara pic de  grija pentru ea insasi etc etc. La data aceea nu mi-am pus intrebarea de ce o astfel de abordare? Zilele astea, vazand felul in care francezii au discutat n-am putut sa nu ma intreb: ne place oare sa vorbim de rau de noi? Gasim o satisfactie in asta? E un fel de autoflagelare? Nu stiu, dar am impresia ca ar trebui sa avem mai multa incredere in noi, sa ne stimam mai mult, sa nu transformam tragediile care din pacate se intampla in fiecare zi in acuze la adresa unei tari intregi. Asta venea cumva in contrapondere cu prezentarile acelea care spuneau ca romanii sunt cei mai toleranti, cei mai buni, cei mai ospitalieri, cei mai… Adica dintr-o extrema in alta. Vad zilnic acum membrii ai Parlamentului European din diferite tari. Unii sunt exceptionali. Altii (foarte multi) trec pe-acolo ca niste siluete fara chip. Din toate tarile. Si trec asa de ani de zile. Nu pot sa nu ma intreb daca in felul in care la noi este urata clasa politica (nicaieri nu e iubita, dar parca nici asa de urata si hulita ca la noi…) nu se regaseste si un fel de strigat de disperare venind din neincrederea in faptul ca natia asta poate produce si politicieni de calitate. Ma intreb.